Cartierul antic din Cetatea Tomis
Strazile vechi ale Constantei, strazi mai inguste sau mai late, mai deschise sau mai ascunse intre case ruinate si vile noi ce pastreaza inca o amintire de secol uitat, strazi care toate duc catre mare, lunecand grabite la vale ca si cum ar spune ca acolo, in ea, e inceputul si sfarsitul tuturor lucrurilor. Marea cea mare si neagra ocroteste si acum cu incapatanare la malul ei o batrana cetate tomitana, ingropata de brazdele groase ale trecutului si de nepasarea prezentului, sa ne amintim, inca o data, ca suntem aici doar pentru o vreme.
Am parasit multimile de lumanari aprinse pe ruinele cetatii urcand incet catre piata poetului ce pare atat de singur si exilat si acum ca si atunci. Stradutele urcatoare isi imbracau aura imbacsita a istoriei cu lumini mici, calme si multumite aprinse in candelele trecatorilor ce se indreptau, ca si mine, catre casele lor cu acea bucurie a lucrului dus pana la capat. Dupa toate asteptarile si pregatirile sarbatorii pascale adusesera lumina, de aici, de la marea de unde incepe totul iar asta ii multumea si mai mult. Era insa de ajuns? murmurul luminilor incandelate se pierdea in piata cea mare. Poetul suspina privindu-ne: atatia „altii care nu au inteles nimic..”
„Nessun maggior dolore che recordarsi del tempo felice nella miseria.”
Asta mi-a venit in minte zarind batranul care mergea incet pe langa noi, singur, doar el si lumina pe care o apara intre palme….era lumina ce avea sa ii lumineze camera solitara. Fara sa stiu nimic despre el, din mersul si gestica sa, poate, din privire, nu stiu de unde, am stiut ca e singur si cumva multumit, dar cumva foarte trist. Sa fie asa, oare, ca nu exista nefericire mai mare decat sa-ti amintesti in nefericire de fericirea din trecut? m-am intrebat…. sau poate capeti cu varsta atat de multa intelepciune incat fiecare clipa ce te apropie de final o traiesti bucurandu-te de fericirea prezentului… Privindu-l mai atent, mi-am adus aminte de intalnirea recenta cu un batran special care locuia fix pe strada pe care urcam acum. La acea intalnire ii dusesem o mica atentie din cele realizate de mine: sapunuri, din care unul cu scoici, gandindu-ma ca daca sta langa mare o adora, un unguent…nu conteaza. Stiam ca batranii se bucura precum copiii de orice lucru primit si mai mult decat atat, vad in el gestul si atentia ce li se acorda. Acumuleaza gesturi si sentimente cu pofta celui lipsit de ele; de aceea la batrani si la copii ma duc intotdeauna cu ceva la mine. Am realizat brusc ca e chiar el, insa atat de schimbat acum, cand era doar el cu el, cu amintirile lui, cu lumina pe care o aducea catre casa…mai avea cativa pasi pana la intrare si m-am oprit cateva secunde sa ma conving ca e chiar el. Cand l-am vazut cu cheile in mana in fata usii, am stiut ca e el. Am ezitat. Nu stiam daca ma mai tine minte si daca era asa…ce i-as fi spus? si cum ar fi perceput asta? imi vorbise atunci despre mare si despre ochii mamei lui…”iubesc marea, da, de unde stiati? marea imi aminteste de ochii frumosi ai mamei mele.”Imi vorbise despre crampeie din viata sa pe care as fi vrut sa le ascult mai pe indelete, dar ma grabeam, despre sotia sa, care nu mai era, despre fetele lui minunate, toate figurile feminine care ii adusesera lumina si care inca ii mai lumineaza parcursul. Imi spusese atunci ca are suflet de copil si ca nu simte batranetea …doar fizic. Deloc nu a vorbit despre el, desi stiam ca era un om cu multe realizari, o minte inventiva si brilianta.
Mi-am invins ratiunea si ezitarile autocritice si am alergat sa il prind inainte de a disparea pe usa. Apucasem sa le arat fetelor etajul unde locuia, unde lumina pe care o lasase aprinsa dezvelea camera unui om ce traia singur, caci vorbeam chiar de el in momentul acela. „L-am salutat si i-am zis pe nerasuflate ce mi-a venit: ca nu stiu daca ma mai tine minte, ca acestea sunt cele 3 fete ale mele despre care i-am povestit si ca vreau sa ii spun ca nu este singur, ca m-am gandit la el, ca mi-a lasat o impresie frumoasa si ca, la fel ca mine, se gandesc si altii la el. „Ce frumos din partea dumneavoastra! m-ati emotionat…da, stiu ca nu sunt singur, am avut o multime de studenti care se gandesc la mine si acum, stiu, nu sunt singur, va multumesc din inima!” mi-a zis, recapatandu-si mina vesela de data trecuta. Nu mai deodata batranul uitat in propriile abisuri.
Dincolo de lumina adusa in zidurile reci, dincolo de bucuria momentului prezent, stiam ca acel instantaneu al batranului singur cu o candela aprinsa era real…dar stiam acum si ca nimic nu e intamplator, ca daruisem lumina din lumina mea si ca ar trebui sa facem asta mai des, lasand conventionalismul la o parte, ascultand inima, daruind din noi atat cat putem face, atat cat avem…pentru ca la rascrucea celor trei strazi urcatoare alesesem, fara sa constientizez de ce, sa merg pe strada lui.
Am trecut mai departe cu gandurile mele, cu abisurile mele, ma simteam usoara si stiam ca si poetul-statuie nu mai e atat de singur si trist… macar pret de o clipa.
Monique SAVON 